Poveste de viata

Multi copii se simt singuri, neavand un frate sau o sora, dar eu nu m-am simtit niciodata asa. De ce? L-am avut pe varul meu, care imi era ca un frate si in acelasi timp, un prieten bun pe care intotdeauna ma puteam baza.

Multe nebunii am facut impreuna, intotdeauna pusi pe sotii. Niciodata nu ne lasam pana ce nu intram intr-un bucluc ca dupa aceea sa ne gandim cum sa iesim nevatamati din nazdravaniile de care dadeam dovada.

El a fost primul care m-a dus cu scooterul, a fost primul care m-a tarat in slapi si in pijama in oras ca sa cautam o ustensila, el mi-a facut cunostinta cu primul meu iubit…

Cu timpul am incetat sa ne mai vedem atat de des… el era mai tot timpul plecat din localitate, la distractii cu prietenii lui mai mari si eu eram ocupata cu prietenii mei de acasa, dar acest lucru nu ne-a facut sa nu mai tinem unul la altul foarte mult.

Insa… intr-o zi, a venit la mine. M-a rugat sa ma duc cu el la supermarket deoarece matusa mea l-a trimis la cumparaturi. Am acceptat cu draga inima oferta lui pentru ca stiam ca oriunde m-as duce cu zvapaiatul, este distractie la maxim… din pacate, pe cand am ajuns la destinatie, m-a sunat iubitul meu ( nu era primul meu iubit ) si am inceput sa ma cert cu el pe o tema prosteasca.

Acea cearta m-a determinat sa plec si sa il las pe varul meu balta… desigur ca a spus ca ma intelege, dar nu mi-a placut privirea aceea… simteam ca il abandonez… desi mi se parea absurd. ” Il voi revedea curand” imi ziceam in minte, ” iar cand ne vom vedea, am sa imi inchid telefonul, pentru a nu ne mai intrerupe nimeni ” … dar se pare ca nu am mai avut acea sansa…

Era intr-o zi de miercuri. Ai mei au plecat, lasandu-ma singura. Am asteptat pana ce au iesit din casa pentru a deschide televizorul si  am inceput sa ascult muzica si sa dansez bucuroasa prin casa… muzica intotdeauna reuseste sa ma bine-dispuna.

In timp ce ma prosteam prin camera, m-a sunat un unchi:

– Ce s-a intamplat? Spune repede.

– Nu inteleg ce vreti sa ziceti, unchiule. S-a intamplat ceva?

– Nu ai aflat?

– Ce sa aflu? Unchiule, ce se petrece?

– Nimic. Stai in casa pana ce vin ai tai inapoi.

– Unchiule…

Conversatia s-a incheiat, negura confuziei punand prada pe sufletul meu si ingrijorarea facandu-si loc in inima mea.

Nu stiam ce sa fac, ca sa aflu ce s-a intamplat. Niciodata nu mi-a placut sa fiu ultima care afla totul. Am sunat-o pe o vara de a mea, dispusa sa aflu totul, chiar de ar fi sa imi termin toate minutele.

– Spune tot, verico. Ce s-a intamplat? am luat-o eu tare.

In acel moment, am auzit cum plange si incerca sa imi spuna ceea ce vroiam sa stiu. Am inceput sa ma panichez terifiant de mult si am incercat sa o linistesc pentru a putea sa imi zica, dar intotdeauna imi voi aminte cu claritate acele cuvinte…

– A murit… Varul nostru, a murit…

In acel moment, socul m-a patruns in fiecare celula din corpul meu. Creierul meu imi ordona ca nu e adevarat, ci e doar o halucinatie… n-am inteles eu bine… dar inima deja a inceput sa se sfarme in mii de bucatele…

I-am inchis… nu vroiam sa o mai ascult, nu mai vroiam nimic. Il vroiam pe el, pe varul meu, pe fratele meu. Am cazut pur si simplu in genunchi, sustinandu-ma cu mainele de perete. Tremuram toata si nu vroiam sa percep faptul ca era mort… era imposibil ca el sa fie mort… de 3 zile il revazusem si ma gandeam cand il voi vedea din nou… iar acum, el sa fie mort? Nu era posibil…

Din pacate era adevarat… am inceput sa plang in hohote, stand pe jos incolacita, incercand sa opresc durerea din sufletul meu sa creasca, dar oricat de mult vroiam ca acea suferinta sa nu puna stapanire pe mine, ea a fost mult mai rapida, tesandu-si o panza ca de paianjen in jurul inimii mele…

Melodia ” Morandi – Angels ” mergea pe fundal, in timp ce plansul meu de jale se auzea in toata casa…

Nu stiu cat de mult am plans… stiu doar ca atunci cand au ajuns ai mei acasa, eu inca eram pe jos si m-au ajutat sa ma ridic, sa ma pun in pat, pentru ca nu imi mai simteam picioarele, mainile… nimic.

Inmormantarea lui m-a secat de puteri… il vedeam cu ochii inchisi pe varul meu plin de viata odata… si nu puteam sa inteleg cum de e el mort. Mi se parea atat de viu, de parca dormea… Cand l-au bagat in groapa, nu am privit, nu am vrut sa vad acea scena… deoarece stiam ca ma va bantui acea imagine toata viata mea…

Dupa ce a trecut ziua aceea morbida, am inceput sa il visez in fiecare zi… eram atat de fericita sa il am macar in vise aproape de mine, dar si ele erau pline de durere… pentru ca orice vis imi trasmitea mesajul ” Nu mai e in viata… ”

Zilele treceau… iar in fiecare zi ma gandeam la el, orice lucru marunt ma facea sa rad sau sa plang de amintirile pe care le revedeam in fata ochilor mei… amintiri cu el…

Nu trece o zi fara sa nu ma gandesc la el, nu trece o zi fara sa nu ma simt vinovata pentru ca nu am stat mai mult cu el, nu trece o zi fara sa nu regret faptul ca nu mi-am laut la revedere de la el si nu i-am spus ca il iubesc, nu trece o zi fara sa nu ma simt singura…

Din ce cauza a murit? Dintr-un accident stupid, dar nu asta conta. Ceea ce conta si conteaza este ca am pierdut cu totii un om bun…

In sfarsit… va inteleg pe cei singuri la parinti… dar nu puteti sa stiti durerea din inima mea, pentru ca voi nu ati cunoscut dragostea de frate. Oricat de mult sufar acum, nu regret ca l-am avut. Niciodata. Sunt constienta cat de norocoasa am fost ca mi-a daruit un var ca el, dar nu sunt constienta de moartea lui… pentru ca stiu ca e aici… intotdeauna va fi, in inimile noastre.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: