Poveste de viata

„Cele mai puternice suflete s-au născut din suferinţe, cele mai puternice caractere sunt pline de cicatrici.”Kahlil Gibran

As fi putut fi o fata ca oricare alta. As fi putut avea o copilarie perfecta, sau macar fericita. As fi putut fi sefa clasei, regina balului si eu mai stiu ce. Dar nu am fost. Copilaria mea a avut multe lipsuri si tristeti. Am fost nevoita sa inteleg lucruri complicate la o varsta frageda. Si m-am maturizat mai repede decat mi-as fi dorit.

Din cauza lui. Cel care se presupune ca ar trebui sa aibe virtutiile unui parinte, dar nu este decat un egoist: tatal meu.

Imi amintesc de parca ar fi fost astazi intamplarea care a facut ca viata mea sa se schimbe. Aveam 5 ani. Multi spun ca nu au amintiri de la varste atat de mici, dar eu nu aveam cum sa uit asta.

Plecam cu Darmina, dadaca mea, in Oraselul copiilor. Urma sa avem o zi frumoasa in care sa ne jucam si sa ne dam in trenulete si nu avem in program sa ne intoarcem acasa decat seara. Darmina avea 18 ani, dar uneori parea mai copil decat mine. Ii placea sa aibe grija de mine si mie imi placea sa ma aflu in compania ei.

Dar in acea zi nu a fost vesela si energica asa cum o stiam, se simtea rau si a hotarat sa ne intoarcem acasa cu mult mai devreme decat trebuia. Nu i-a sunat pe parintii mei, pentru ca nu a vrut sa ii ingrijoreze.Mama lucra pana tarziu, dar tata trebuia sa fie acasa, avea de facut un proiect pentru serviciu.

Si era. Dar nu era singur. Si clar nu lucra la niciun proiect, cel putin nu pentru serviciu.

Usa era incuiata pe dinauntru, iar Darmina nu a putut sa o deschida cu cheia, asa ca a sunat la sonerie. Dupa cateva minute lungi, ne-a raspuns o domnita cu niste plete lungi si blonde care ne-a intrebat ce dorim.

-Unde e tati?am intrebat eu.

Femeia, care parea sa aibe cu un an sau doi mai mult decat Darmina, s-a crispat si a strigat:

-Paul, e cineva la usa.

El a venit si cand ne-a vazut a facut niste ochi mari.

-Timeea, scupo, ce faci aici? M-a intrebat el.

Timeea, scumpo…mda. As avea atatea replici pentru el acum…

Nu stiam cine era femeia aia, dar imi doream ca ea sa plece. Si a plecat. Apoi lucrurile au parut ca se desfasoara normal, dar tata era foarte distras: a uitat mancarea pe foc pana s-a umplut toata casa de fum, nu vorbea coerent, mi-a dat o prajitura cu afine, uitand ca sunt alergica la ele. Norocul meu ca am fost un copil cuminte si stiam exact ce pot manca si ce nu.

Apoi a venit mama. Am fost trimisa in camera mea, dar asta nu m-a impiedicat sa aud tipetele lor. Nu intelegeam ce se intampla, dar stiam ca nu e bine. Am adormit intr-un final, dar m-am trezit in miez de noapte. Eram in brate la mama.

-Shht, dormi, scumpo, imi sopti ea.

Nu mai eram in camera mea de acasa. M-am ridicat putin si m-am uitat in jurul meu: era un loc mare, cu multe scaune, iar in apropiere era un tren.Eram intr-o gara.

-Unde mergem? Am intrebat-o nedumerita.

-La bunica.

Nu am inteles atunci. Dar am aflat in curand lucruri pe care un copil de varsta mea nu ar fi trebuit sa le stie: ce inseamna divortul, ca parintii mei se despart, ca nu o sa imi mai vad camera mea de acasa sau prietenii de joaca si nici pe Darmina, ca tata a facut ceva rau.

La intrebari de genul “Unde e tati?” sau “Cand vine tati?” mama si bunica evitau sa imi raspunda, pana cand nu am mai intrebat. Stiam, in adancul sufletului meu de copil, ca tati nu o sa mai vina.

L-am vazut totusi, un an mai tarziu. A venit sa imi spuna ca voi avea o surioara.

Nu intelegeam. Stiam la varsta aia ca pentru a avea un fratior sau o surioara, mami trebuie sa aibe o burta mare, apoi sa mearga la spital ca sa il aduca pe bebe. Ori, mami nu facuse nici una, nici alta. Mintea mea de copil era bulversata, dar ceva totusi am reusit sa inteleg.

-O  sa mai ai o fetita?am intrebat.

-Da, a spus el zambind.

-Dar de ce iti mai trebuia o fetita, nu ma ai pe mine?

Nu imi mai amintesc ce raspuns am primit, probabil nu s-a obosit sa imi dea vreunul.

A plecat promitandu-mi ca va veni in curand sa ma ia in parc si sa petrecem o zi impreuna.

In fiecare dimineata, ma uitam pe fereastra crezand ca voi vedea masina lui. Cand suna telefonul, alergam repede sa raspund, crezand ca este el. Adormeam seara tarziu, sperand ca a doua zi cand ma voi trezi va fi langa mine. L-am asteptat, stiam ca va veni, doar imi promisese.

Nu a venit.

Si asa am invatat ca nu toti oamenii se ti de promisiuni si ca taticul meu nu mai are nevoie de mine pentru ca are o fetita noua acum.

In ziua in care am inceput clasa I, am primit prin posta o cutie mare, in care se afla o papusa foarte frumoasa.

-E de la tati, imi spusese mama.

-Si tati unde e?

Ea a ridicat din umeri, trista.

-Nu o vreau, am spus si am aruncat papusa in tomberonul de la marginea strazii, apoi am intrat in  casa.

-Sigur nu o vrei, scumpo?m-a intrebat mama.Uite ce frumoasa e.

-Nu. Il vreau pe tati.

Il vroiam cu ardoare langa mine, vroiam sa ma duca in parc si sa ma invete sa joc basket, sa ma duca de mana la scoala, sa imi spuna o poveste inainte sa adorm, sa vina la sedintele cu parintii, sa ma ajute la teme sau sa ma invete sa merg pe bicicleta.

Nu a fost acolo. Nici in prima zi de scoala, nici in ultima.Nici la inscrierea la liceu, nici la ultimul clopotel. Am invatat sa traiesc fara el. Dar tot timpul m-am intrebat cu ce era mai buna “cealalta fetita” si de ce a ales-o pe ea in locul meu.

Am fost, in ciuda celor petrecute, un copil vesel, dar mereu retras, timid si cuminte. Am invatat de mica ce sunt grijile si ca daca imi doresc ceva dulce sau o jucarie, e posibil ca mama sa imi spuna “nu avem bani”.

Nu am fost la fel de bine imbracata precum ceilalti copii din clasa mea, nu am avut la fel de multe jucarii si nici rechizite la fel de frumoase. Dar am avut parte de iubirea mamei, de afectiunea si grija bunicii, si aproape au reusit sa acopere locul gol lasat de tatal meu in urma lui. Aproape.

Ceea ce la inceput a fost dezamagire, in timp s-a transformat in ura. Il uram ca nu a fost alaturi de mine, il uram ca a inselat-o pe mama si nu vroiam sa il mai vad niciodata.

Nu ca el si-ar fi dorit sa ma vada. Au trecut 15 ani de atunci. Cinsprezece ani de cand nu mi-am mai vazut tatal. Nu ii duc lipsa, lui ca persoana. Duc lipsa a ceea ce ar fi trebuit sa fie un tata si nu a fost.