Poveste de viaţă

Povestea mea

Fiecare dintre noi are o poveste de viaţă uneori mai tristă, alteori mai veselă, dar nu există om care să nu fi suferit măcar o dată în viaţa lui. Am trecut şi eu prin momente mai proaste. Totul a început din copilărie când bunicii din partea tatălui nu m-au plăcut. Ei nu au fost de acord de la început ca tatăl meu să se căsătorească cu mama si de aceea au fost împotriva mea. Când eram mică nu prea înţelegeam de ce nu vor să petreacă timp cu mine şi ţineau mai mult la ceilalţi nepoţi ai lor. Îmi spuneau mereu că sunt ocupaţi cu munca şi că nu prea au timp de pierdut cu mine. Mama mi-a povestit că la 2 ani când am avut fractură de femur şi au depistat-o prea târziu ceea ce era posibil să nu mai pot folosi piciorul nu au venit nici măcar o dată să mă vadă. Nu le păsa dacă aveam nevoie de ceva sau dacă mă simţeam rău. Şi stăteam în aceeaşi casă, tot ce trebuiau să facă era să deschidă uşa unei camere şi să vadă dacă sunt bine, dar nu au făcut-o. Nu am putut să îmi dau seama niciodată de unde atâta ură în sufletul lor pentru un copil nevinovat. Bineînţeles că certurile nu lipseau. Au existat momente când au vrut să ne dea şi afară din apartament, acela fiind al lor. Eram destul de mare, cred că aveam vreo 6 ani când i-am auzit cerându-le părinţilor mei, în miezul nopţii să îşi ia bagajele şi copilul şi să plece din casa lor. De atunci am început să-i urăsc. Mă gândeam că nişte oameni ca ei nu merită afecţiunea nimănui.

În tot acest timp, ceilalţi bunici mă iubeau şi îşi doreau să petreacă cât mai mult timp împreună. Mama fiind mai mică decât fratele ei mereu a primit iubire de la părinţii ei şi astfel au vrut să mă cunoască. Deşi stăteau undeva la ţară, într-un sătuc mic. Drumul nu era foarte lung, dura cam o oră. De fiecare dată când mergeam la ei nu ştiau cum să mă mai răsfeţe şi ce să-mi mai cumpere deşi nu aveau pensii aşa mari. Aveam mereu o îngheţată în frigider sau o sticlă de suc ce mă aştepta pe masa din bucătărie. Bunicul era sufletul meu. Era o persoană foarte calmă şi veselă. Avea nişte ochi albaştrii pe care i-am iubit întotdeauna şi mereu îi spuneam de ce nu i-am moştenit şi eu. Îmi arăta că mă iubeşte îmbrăţişându-mă tot timpul şi chiar se jucau cu mine. Bunica este o fire mai dură, nu îşi arată sentimentele direct, nu vedeam în ochii ei aşa cum vedeam în ai bunicului când se uita la mine. Dar ştiam că şi ea mă iubea fiindcă mereu când vorbea la telefon cu mama mă cerea şi pe mine ca să îmi audă vocea şi îmi spunea să am grijă de mine. Când eram bolnavă, chiar şi o simplă răceală, o suna pe mama de câteva ori pe zi pentru a o întreba cum mă mai simt, pe când ceilalţi stând în casă cu ei habar nu aveau cum o duc.

Pe la 9 ani, pe când stăteam la bunici aceştia mi-au spus că mă iubesc mai mult decât pe ceilalţi nepoţi. Tot ce îmi aduc aminte atunci a fost că am început să plâng şi le-am spus că nu vreau să mă iubească mai mult, să ne iubească pe toţi la fel. Eu ştiam ce înseamnă să fi pe locul 2 şi nu vroiam acest lucru pentru verişorii mei cu care mă înţeleg foarte bine. Avem o relaţie strânsă chiar şi acum. Ei nu înţelegeau de ce pentru că nu ştiau întreaga poveste noi încercând să nu-i implicăm în certurile de acasă. Atunci le-am spus tot ce se întâmpla cu bunicii şi cu indiferenţa lor faţă de mine. S-au supărat atât de tare că le-a fost ascunsă această situaţie atâţia ani de zile şi le cerut părinţilor mei să mă lase acolo cu ei pentru că nu vroiau ca eu să mai sufăr. Asta era imposibil pentru că eu eram la şcoală şi era greu să fac naveta, iar şcoala de acolo nu era aşa bună.

Au fost câteva dăţi în care bunicul din partea tatălui m-a dus la şcoală. Asta după multe certuri, bineînţeles că nu s-a întâmplat decât de maxim 5 ori. Nici eu nu mă simţeam bine în prezenţa lor. Am crescut şi pot spune că sunt mai bună decât ceilalţi nepoţi ai lor. Nu mă laud astea au fost vorbele lor. Mă invitaseră într-o seară la masă cu ei, noi mâncând separat (în camere diferite). Mi-au spus că sunt mândrii de mine, că sunt foarte isteaţă şi faţă de ceilalţi nepoţi ai lor o să ajung ceva în viaţă. I-au lăudat pe părinţii mei că m-au crescut foarte bine şi că sunt cuminte. Atunci a fost picătura care a umplut paharul. Cum puteau spune asta după atâţia ani în care nu le-a păsat de soarta mea, dacă sunt bine sau am nevoie de ceva. Ei îi plimbau pe verişorii mei în parc, îi duceau şi îi aduceau de la şcoală, ba chiar celor doi mai mari le-au plătit şi facultăţile. Dacă aveau nevoie de bani, primeau imediat, însă eu nu am îndrăznit niciodată să cer, pentru că ar fi fost o respingere în plus. Nici ei nu s-au obosit să îmi ofere.

A trecut timpul şi noi am reuşit să ne mutăm din apartamentul lor. Avem un apartament micuţ, dar măcar este al nostru. Nimeni care să ne dea afară sau care să facă scandal. Însă bucuria nu a fost prea mare, pentru că la scurt timp tatăl mamei mele s-a stins din viaţă. Am simţit atunci un mare gol în sufletul meu. El era cel care îmi oferea iubirea, pe care ceilalţi nu au ştiut să mi-o dea. Îmi părea atât de rău că nu am reuşit să mergem mai des în vizită, dar serviciul părinţilor le ocupa tot timpul. De fiecare dată când mă rugau să rămân acolo mai mult timp îl refuzam pentru că îmi era frică, ca părinţilor mei să nu li se întâmple ceva rău. Eram doar un copil şi nu puteam să fac cine ştie ce, dar credeam că dacă sunt alături de ei pot să împiedic să păţească ceva. Bunicul se bucura atât de tare când mergeam în vizită, şi era atât de trist când plecam. În ultima perioadă boala începuse să pună stăpânire pe el şi îmi era teamă că îl voi pierde. Când am auzit veste m-am prăbuşit într-o gaură din care nici acum nu am ieşit. Ştiam că am pierdut acea iubire care îmi dădea putere şi mă ajuta să trec peste toate. Ştiu că şi bunica mă iubeşte, dar felul ei în care o arată nu mă ajută prea tare. Am pierdut cea mai iubită persoană din viaţa mea. Regret atât de mult că nu am petrecut mai mult timp cu el şi să îl fac mai fericit. Îmi este atât de dor de el şi de ochii lui albaştrii, de îmbrăţişările pline de dragoste şi mângâierile blânde. Nu a dat nici măcar o singură dată în mine. Ştiu măcar că a murit fericit pentru că aflase că reuşisem să ne mutăm şi să avem casa noastră. Îmi este foarte greu să mă duc acolo la ţară şi să văd casa goală, locurile în care îi plăcea să stea. Cum se sprijinea de gard şi saluta lumea ce trecea pe uliţă, cum ne plimbam cu căruţa pe câmp, mă învăţa să curăţ porumb sau când hrăneam găinile împreună. Îmi lipsesc toate acele momente pe care le petreceam împreună. Au rămas doar amintirile şi un gol imens în suflet.

Nu pot să spun că am avut o copilărie nefericită, pentru că nu a fost în totalitate. Au fost ca două jumătăţi total diferite. Una protectoare, plină de iubire şi atenţie, iar cealaltă indiferenţă, plină de ură şi nepăsătoare. Tot ceea ce îmi doresc acum este să mă realizez în viaţă pentru a le demonstra tuturor, dar în special părinţilor tatălui meu că au greşit prin comportamentul lor faţă de mine. Acum mă caută şi vor să-mi vorbească pentru că ceilalţi nepoţi ai lor i-au dezamăgit. Trebuiau să se gândească la asta mai demult.  Eu nu m-am considerat şi nu mă consider nici acum nepoata lor, spunând oricui că eu mai am doar o bunică. Dar au trecut toate aceste lucruri rele şi de acum sper ca povestea vieţii mele să aibă cât mai multe momente fericite. Ca un sfat pentru cititori: Nu lăsaţi să vă afecteze indiferenţa persoanelor din jurul vostru pentru că mai devreme sau mai târziu ei vor avea de pierdut.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Pentru cei ce doresc să ne împărtăşească poveştile lor de viaţă, indiferent dacă sunt triste sau vesele, le pot trimite la revistaviatainculori@yahoo.com cu subiectul Poveste de viaţă.