Poveste de viata

Am citit intr-o zi, intr-o carte ca toata lumea primeste o eticheta, fara sa vrem intotdeauna, si intr-un fel dau dreptate acestui fapt. Ce eticheta am eu? Eu sunt orfana de mama.

Totul a inceput cu nasterea mea.

Cand am intrat in familie, era o bucurie nemaipomenita. Aveam un tata iubitor, o mama blanda si puternica, un frate zapacit si nebun :)) . Eram o fata foarte norocoasa.

Toata lumea ne invidiaa familia. Intotdeauna ieseam afara, in parc, prin oras… Mergeam in excursii si ne bucuram impreuna de viata pe care ne-a daruit-o bunul Dumnezeu. O viata alaturi de cei dragi… insa niciodata nu am stiut ca aceasta iubire si fericire va trebui sa o rasplatim cu un pret scump.

Mama mea s-a imbolnavit… toata lumea credea ca era un fel de cancer… si era intr-adevar.

A facut multe tratemente, a stat mult prin spitale… multi doctori au incercat sa isi dea seama din ce cauza ea isi pierde viata incetul cu incetul.

Prima presupunere au fost niste celule cancerigene. Au incercat sa extermine acele celule… si au crezut ca au reusit, dar dupa un an, au aparut din nou. De data asta, erau siguri ca avea cancer la san. Anumiti doctori ii sugerau sa isi extermine sanul cu pricina, altii spuneau ca nu era nevoie pentru o astfel de operatie deoarece nu era avansata boala. Trebuia doar sa primeasca niste injectii foarte dureroase si sa ia multe medicamente.

La un moment dat, s-a plans de apendicita, si au operat-o, dandu-si seama in timpul operatii ca defapt apendicita nu avea nimic, si ca defapt au aparut din nou acele celule cancerigene.

Era prea tarziu, totusi… acele celule erau deja raspandite in tot corpul ei firav…

Insa, oricat de mult au durut-o toate tratamentele, ea avea speranta ca totul va fi bine. A tinut in ea toata suferinta si s-a inchis in ea, doar pentru noi, pentru a ne stimula si a ne incuraja, desi ea ar fi trebuit sa fie incurajata.

Intotdeauna era vesela si glumea pe seama ei. Ascundea de multe ori ca era bolnava si daca cineva o intreba de ce merge la medic, raspundea foarte mandra:  Pentru ca sunt foarte frumoasa si doctorul vrea sa ma vada :> . Era o persoana extraordinara, emanand pur si simplu lumina cu ajutorul bunatatii ei si felul ei de a vedea lumea. Era incapatanata, nebuna de legat si o buna prietena, gata sa sara in ajutorul oricarei fiinte.

Credea cu toata credinta ei in bunul Dumnezeu. Niciodata nu a incetat sa spere si sa increada in El, desi a condamnat-o la o asemenea moarte, o moarte in care mori trupeste in chinuri, dar si sufleteste, vazandu-i pe cei dragi plangandu-te pana la epuizare…

Nici in ziua de azi nu stim ce a provocat acele celule, se presupene ca le avea dinaintea fratelui meu sau ca din cauza unei raceli netratate… si ar mai fi o posibiltate.

Cand am spus ca totul a inceput cu nasterea mea, nu am glumit… Pentru a ma naste pe mine, a trebuit sa faca un tratament dur. Un membru al familiei mele sugera intr-o zi, ca s-ar putea ca acel tratement sa ii fi provocat celulele, desi multi au contrariat aceasta afirmatie… dar daca e adevarat?

Daca mama mea a murit din cauza mea? Daca ea a murit pentru a imi da mie nastere?

Intotdeauna voi trai cu aceasta povara in sufletul meu. Ma simt o criminala. Am ucis cea mai buna persoana din viata mea… mama mea… indrumatorul meu spre viata… fiinta cea mai iubita de mine… am omorat-o pe ea…

Si stiu ce veti zice… ca nu e vina mea, dar daca ati fi in locul meu, ati gandi la fel ca mine.

La o varsta foarte frageda, si-a dat duhul, – desi a luptat multi ani cu acea boala –  pasind spre lumea cealalta si lasand pe sotul ei vaduv si pe cei doi copii, orfani.

Oricat de mult ne-a durut pierderea ei, am continuat sa traim in continuare. Multe familii, dupa o asemenea tragedie, s-ar fi indepartat unul de altul… dar noi nu am lasat sa se intample acest lucru.

Ei inseamna totul pentru mine. Daca nu ar fi ei, as innebuni de durere si as astepta sa mor, doar pentru a-i revedea. Pentru ei imi continui viata… pentru ei si mama mea.

Din viata mamei mele am invatat multe. Cel mai mult conteaza iubirea, familia si felul in care iti traiesti viata. Ea a luptat pentru acestea si sunt sigura ca singurul ei regret din viata a fost timpul prea putin petrecut cu noi.

Amintirea personalitatii mamei mele m-a stimulat la scoala, in dragoste, alegerea prietenilor, in lupta pentru ce e drept in viata.

E un exemplu pentru mine si va fi mereu. Datorita ei nu mi-am pierdut increderea in Dumnezeu… cred in el, dar o fac doar pentru a sti cu certitudine ca are grija de fiinta care mi-a rapit-o, de persoanele care inca sunt alaturi de mine… oricat de mult mi-as dori sa ma incred la fel ca mama in El, nu as putea. Intotdeauna intrebarea: De ce? imi va omori sufletul incetul cu incetul… si va muri cu totul pentru ca niciodata nu imi voi primi raspunsul.

M-am obisnuit cu aceasta situatie, insa. E greu totusi sa ii vezi pe altii cum isi striga mamicile si cum se bucura de fiecare data cand ii saruta pe frunte sau ii ia in brate sau au grija de ei sa nu cada si sa pateasca ceva… si cel mai tare doare felul cum alti copii nu isi respecta mamele. Eu as da orice pentru inca o sansa alaturi de mama mea si cand vad ca alti au acest noroc si nu profita de ea, mi se rupe sufletul…

Stiu de asemenea ca intr-o zi, voi fi din nou alaturi de ea, voi fi fin nou alaturi de familia mea, si vom continua sa traim impreuna si sa ne bucuram de unii de altii.

Murim in cele din urma cu totii, dar dragostea… niciodata.

Pana cand ziua aceia va veni, eu imi voi trai viata la maxim, pentru a avea ce sa ii povestesc mamei mele cand o voi revedea.

” Pe curand, mami si te iubesc enorm. „

2 comentarii (+add yours?)

  1. Alexandra
    Oct 06, 2010 @ 22:30:40

    Vaai, ce emotionant! E atat de trist! Mama e cea mai buna prietena a mea, deci nu imi pot imagina o viata fara ea, si imi dau seama cat de greu iti este tie acum. Totusi, nu trebuie sa te invinovatesti, crezi ca mama ta a facut-o? Eu nu cred! A riscat pentru ca te-a vrut, pentru ca te-a iubit. Nimeni nu avea de unde sa stie ca s-ar putea intampla una ca asta. Esti puternica, draga mea, asa ca scoate-ti ideile astea din cap. E pacat.
    Te pup:*!

    Răspunde

  2. adriana108
    Oct 10, 2010 @ 22:54:48

    scumpa😦 m-ai facut sa plang😛 pentru ca de multe ori sunt una dintre cei pentru care ti se rupe sufletul… si rar imi dau seama ca trebuie sa pretuiesc ce am.. mersi ca mi-ai reamintit :*:*:*:*:*:*:*

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: