Poveste de viata

„…nu crezi ca ti se poate intampla chiar tie…”

„Viata este ca o impletitura de ate, care la un moment dat se desface fir cu fir.”

Cand ai o viata frumoasa si implinita, iti spui ca de acum inainte nimic nu o sa mearga rau, si tocmai atunci te loveste realitatea. Am avut o copilarie fericita. Aveam niste parinti iubitori si care ma sustineau in orice as vrea sa fac. Am incercat mai multe activitati pana sa imi dau seama ce imi place. De la balet si judo, la calarit si teatru, dar mama si tata m-au incurajat tot timpul. Intr-un an de ziua scolii am fost aleasa in cor pentru a participa la festivitate si atunci am realizat ca asta este ceea ce vreau sa fac de acum incolo. Imi placea atentia de care aveam parte, imi placeau aplauzele si mai ales sa cant. Oare de ce nu realizasem pana acum ca muzica este viata mea? Fredonam melodii si bateam ritmul de fiecare data cand auzeam un cantec, indiferent daca eram in masina, la alimentara sau chiar si la scoala. Parintii s-au bucurat foarte mult cand au auzit ca am descoperit ceea ce incercam de ani de zile. Am participat cu corul la foarte multe concursuri si festivaluri, dar eu vroiam mai mult, imi doream toata atentia publicului doar pentru mine. Credeam ca ceilalti copii ma eclipseaza si ca ar fi mult mai bine sa cant singura.

La rugamintile mele, ai mei m-au dat la canto. O tin minte si acum pe profesoara mea. O doamna cu forme pe la 40 de ani care putea atinge cele mai inalte note muzicale. I-a placut de mine de cand m-a pus sa-i cant prima data si mi-a zis ca o sa faca o stea din mine. Bineinteles ca la 14 ani cand ti se spune ca ai sa ajungi o cantareata cunoscuta, iti faci o gramada de vise, insa realitatea este mai dura decat pare la acea varsta frageda.

Mergeam la scoala si in paralel si la canto. Nu neglijam nici una din indatoririle mele si totusi aveam timp sa le fac pe amandoua. Am inceput sa progresez si s-a vazut asta si la concursurile la care am participat. Ma simteam speciala cand ajungeam pe scena. Toata lumea parea a mea si imi placea. Valurile de aplauze si premiile nu incetau sa curga. La doar 3 ani de cand incepusem sa fac lectii particulare primisem mai mult de 100 de trofee si diplome. Ma simteam mandra de mine, ca am reusit atatea si la fel si parintii mei. Era tot ce mi-am putut dori vreodata.

Toata lumea mea perfecta a inceput sa se destrame cand am plecat la un spectacol la Iasi. Plecasem cu masina cu parintii si erau destul de mult de mers, noi locuind in Craiova. Mai fusesem plecata si prin alte parti ale tarii, dar acesta a fost mai special. Pe drum o alta masina a intrat in noi. Se pare ca soferul era atat de obosit incat a adormit la volan. Accidentul nu a fost foarte grav pentru ca nici una din masini nu avea viteza mare, dar dintre toti eu m-am ales cu cele mai multe rani. Am fost transportati de urgenta la cel mai apropiat spital unde ni s-au acordat ingrijiri speciale. Poate va intrebati ce poate fi atat de rau in acest caz daca nimeni nu a patit nimic. Ei bine, ranile mele sangerau destul de abundent asa ca a trebuit sa imi faca o transfuzie de sange. Nimic greu pana aici, doar ca nici unul din parintii mei nu erau compatibili cu mine. Aici a inceput sa se destrame viata mea. Bineinteles ca am fost surprinsa de acest lucru si atunci s-au vazut responsabili sa imi explice.

Nu dusesem lipsa de nimic niciodata, am avut parte de tot ce mi-am dorit si mai ales de o familie, de iubire si caldura sufleteasca, dar cand afli ca ai fost adoptat parca nimic din toate astea nu mai conteaza. Nu cred ca exista o durere asemanatoare cu aceea cand afli ca de fapt familia ta, nu este a ta si tu nu apartii acelui loc. Am simtit cum o parte din sufletul meu s-a rupt cand am aflat acest lucru. Toti acesti ani in care am fost fericita s-au dus intr-o clipa. Au incercat sa imi explice cum ca pentru ei nu conteaza si ca ma iubesc mai mult ca pe propriul lor copil. In acele momente nu vrei sa mai gandesti logic si sa accepti ca viata pe care ai dus-o alaturi de oamenii care te-au crescut a fost mai buna decat sa traiesti intr-un orfelinat la fel ca alte sute de mii de copii abandonati.

Tot ce stiau ei era ca adevaratii mei parinti s-au despartit cand mama era insarcinata cu mine si cum el a parasit-o a hotarat ca ii este mai usor sa traiasca fara un copil pe capul ei, astfel ca m-a lasat intr-un parc de langa o manastire, probabil sperand ca maicutele sa ma gaseasca. Parintii mei adoptivi erau tristi ca nu puteau avea un copil si astfel se dusesera la acea manastire sa se roage. Cand au trecut prin parc au auzit un copil plangand si au hotarat ca este un dar de la Dumnezeu. M-au luat acasa si au avut grija de mine ca de propriul lor copil. Nu pot sa spun ca ceva din comportamentul lor mi-a dat de inteles ca nu as fi a lor cu adevarat. Vroiau sa imi spuna la majorat toata aceasta poveste, dar se pare ca destinul a avut alte planuri. Eram un copil sanatos si nu au crezut ca vor ajunge in aceasta situatie. Au fost sa o vada de cateva ori pe mama mea, care se pare canta intr-un bar din Craiova (de aici si talentul meu), dar ea le-a spus ca nu vrea sa stie nimic de mine. De cativa ani plecase din oras si nu au mai cautat-o, crezand ca asa este mai bine.Am vazut atatea filme in care se intampla ca un copil sa afle ca este adoptat, dar nu crezi ca ti se poate intampla chiar tie pana nu dai nas in nas cu realitatea, care va asigur ca este nemiloasa.

Nu am stat decat vreo 2 zile in spital, dar nu am mai participat la spectacol la Iasi. Ma simteam incompleta si cu sufletul distrus. Parintii au hotarat ca este mai bine sa petrecem cateva zile de vacanta la munte pentru a ne simti mai bine. Noptile au fost ingrozitoare, pline de cosmaruri in care o femeie cu chipul asemanator cu al meu ma lasa in iarba in parc. Totul a fost mai rau de cand am aflat faptul ca sunt adoptata. Nici la scoala nu ma mai concentram, de canto m-am lasat si statul acasa imi facea foarte mult rau. Asta pana cand o fata pe care o cunoscusem la orele particulare de muzica, m-a cautat sa ma intrebe ce se intampla cu mine. Mi-a fost rusine sa ii spun prima data, dar pana la urma nu era ca si cum comisesem o crima, asa ca i-am povestit tot ce mi s-a intamplat. Ea era o fata activa si vesela, bine imbracata si talentata. S-a mirat ca din aceasta cauza am renuntat la visurile mele si la tot ceea ce imi doream, pentru ca mi-a marturisit ca si ea este adoptata, dar ca nu are o problema cu acest lucru. Parintii ei adoptivi o iubesc si au grija de ea ca si de copilul lor, iar faptul ca nu au acelasi sange nu i-a impiedicat niciodata sa ii arate cat de mult ei tin la ea.

Analizand toata aceasta situatie am realizat ca daca nu stiam ca nu sunt fata lor, nici nu aveam sa-mi dau seama. Erau cei mai buni parinti din lume si eu i-am necajit pentru ca nu am acceptat faptul ca sunt adoptata. Le-am cerut scuze si mi-am reluat orele de canto si m-am apucat de invatat la scoala. Pana la urma au dreptate aceia care zic ca „parinti sunt cei care te cresc si te ingrijesc, nu cei care iti dau viata.” Totul este la fel ca inainte. Am sa studiez din greu si am sa ajung o cantareata cunoscuta, pentru a-i face pe ei mandri. Si daca va intrebati cumva daca o sa-i caut pe parintii mei adevarati, nu o sa o fac. Daca nu m-au vrut in viata lor, atunci nu vreau sa intru cu forta.

Ca un sfat pentru cei ce citesc povestea mea de viata: „In viata urci si cobori, mai ai parte si de lovituri mai usoare sau mai grele, insa nu trebuie sa renunti la ceea ce ti-ai propus, pentru ca altfel la fiecare obstacol de care te impiedici iti va fi mai greu sa iti revii.”